If tomorrow never comes…

Nu știu despre voi, dar mie îmi crește inima de fiece dată când mă gândesc la ei. La cei care au clădit în mine o dragoste infinită. Îmi zic adesea că părinții mei trebuie să se fi hrănit cu bunătate și umilință, căci sunt ființe minunate. Și-i iubesc. Îi iubesc nețărmurit…

Pentru că mi-au pus scântei în privire și tihnă-n suflet în clipele în care nu găseam alinare nici în marginea lumii.

Pentru că nu mi-au încătușat vreodată libertatea, ba dimpotrivă, au sădit în mine nădejde și stăruință în a-mi urma visurile. Și m-au lăsat să zbor, deși știau că mi-era teamă. De mine. Uneori și de lume, dar cel mai adesea de mine.

Pentru că ei nu au avut ideea maladivă cum că trebuie să studiez ceva „de viitor” și au înțeles că sunt mai degrabă un suflet înfometat după cuvinte.

Pentru că au înțeles, nu doar acceptat, dorința mea de a străbate lumea și de a îndrăzni să-mi schimb neîncetat felul de a gândi și trăi.

Pentru că, oriunde m-aș afla, ei știu că între noi nu există frontiere și că uneori distanța e invers proporțională cu valoarea simțămintelor.

Pentru că mi-au îngăduit un munte de nesăbuințe și-un șirag de nazuri.

Pentru că mi-au oferit totul lor, adesea din nimic și neunde.

Pentru că sunt, în toată subiectivitatea mea, cele mai calde și mai de preț ființe în lumea aceasta uscată.

Și de-aș putea, aș așterne cuvinte împletite o viață-ntreagă, ca ei să știe că-i iubesc înmiit. Dar vedeți voi, tot n-ar fi de-ajuns…

 

 

 

 

 

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!