Unii dintre noi s-au născut într-o Românie în care părinții vorbeau în șoaptă, iar bunicii păstrau ziarele sub saltea. În acea tăcere forțată s-a născut, mai târziu, o sete de voce, de curaj, de strigăt. Iar acum, după atâția ani, încă ne mai bântuie reflexul de a confunda volumul cu adevărul.

George Simion este expresia acestei confuzii. Nu omul, ci personajul. Este o adunare de gesturi bine studiate, un actor înfometat de atenție, care vorbește rar despre oameni și des despre „neam”, „trădători” și „răzbunare”. El nu propune viitor, ci promite revanșă.

Dar România nu are nevoie să-și răzbune trecutul. Are nevoie să-l înțeleagă, ca să nu-l repete.

Nicușor Dan vine dintr-o altă lume. O lume a celor care nu cuceresc camerele, ci le repară. A celor care nu dau ordine, ci planuri. E omul pentru care adevărul nu e un efect de scenă, ci o formă de rigoare. El nu cere mulțimi, ci timp. Nu promite miracolul, ci muncă. Și poate tocmai de aceea nu e iubit de toți. Pentru că adevărul rostit calm pare plictisitor într-o epocă a sloganului.

Adevărul nu are glasul cel mai tare. Are pașii cei mai siguri.

George Simion ridică baricade, metaforice și nu numai. Împarte lumea în „noi” și „ei”. E o retorică veche, eficientă, dar toxică. Pentru că în clipa în care excluzi, pierzi. Țara nu se apără arătând cu degetul, ci întinzând mâna.

Nicușor Dan, în schimb, nu clamează, nu denunță. Dar dacă te uiți mai atent, vezi că ridică ceva prețios: punți. Între zone ale orașului, între generații, între comunități. Este omul care a înțeles că modernizarea nu începe cu un discurs, ci cu o conductă schimbată.

Alegerile vin, din nou, ca o ușă întredeschisă. Și întrebarea nu este doar: „Pe cine alegem?”, ci mai ales: „Ce fel de lume alegem să locuim?”

O lume unde strigătul ține loc de gândire? Sau o lume unde gândirea naște progres?

O țară care arde de fiecare dată când se enervează? Sau o țară care învață, încet, să respire?

Îl privesc pe George Simion și văd trecutul reambalat. Îl privesc pe Nicușor Dan și văd un început tăcut de viitor.

Și poate că despre asta e vorba, până la urmă: să avem discernământul de a alege nu omul care ne face să simțim mai intens, ci pe cel care ne ajută să trăim mai bine.

Țara nu e un mit. E o infrastructură. E o rețea de decizii corecte. E o bibliotecă luminată. E un copil care merge la școală pe un trotuar drept.

Alegerea e între cine ridică punți și cine ridică ziduri.

Să alegem puntea.