Se vorbește mult în ultima vreme despre COVID-19 și situația actuală. Mărturisesc că mie nu îmi place să scriu despre ce nu știu, iar certitudini am în general foarte puține. Mai ales când vine vorba de un subiect atât de controversat.
Unii spun că virusul nu există, alții că a apărut cu un scop precis, deloc întâmplător. Eu cred că degrabă nu vom afla adevărul, mai ales atâta timp cât nu vor vorbi liliecii.
Nici despre situația economică ce va urma, foarte probabil dezastruoasă, nu aș vrea să scriu. Nu de alta, dar azi vreau să mă simt recunoscătoare pentru că cea mai arzătoare problemă îmi e ploaia de afară. Iar celor care au dat deja un diagnostic de miserupism acutizat românilor ce nu respectă măsurile de siguranță actuale, aș vrea doar să le zic că a fi responsabil de viața altora nu e ușor. Că unii nu primesc decât ceea ce admit ca valid. Poate înțelegând asta ne vom face viața mai ușoară.
Sunt multe lucruri legate de tema aceasta pe care nu pretind să le știu. Iar pe cei care au certitudini, aș vrea să-i întreb: voi cum ați făcut să știți?
Ceea ce aș îndrăzni însă să spun este că e unul dintre momentele în care ni se confirmă că durerea se suferă la fel, indiferent de limbă și frontiere. Că uneori teama și sentimentul de neputință depășesc rațiunea. Chiar și atunci când rațiunea există.
Nu e ușor pentru nimeni. Prin urmare nici pentru mine. Stabilitatea, îndeosebi cea geografică, nu a fost niciodată caracteristica mea principală. Dacă stau să fac un mic calcul, doar în ultimul an am “zburat” în mai bine de 15 țări. Nu e de mirare cât de acut resimt acum că mi s-au tăiat aripile. Iar la planurile pe care le aveam pentru anul acesta nici n-am mai îndrăznit să mă gândesc de opt săptămâni încoace, de când m-am închis în casă. Le-am lăsat într-un colț al minții și m-am îndreptat înspre alte povești. Mi-am luat prezentul de mână și l-am purtat, zi de zi, așa cum am știut eu mai bine. Și, spre suprinderea multora, rutina de acasă nu mi-am schimbat-o. Nu, încă n-am făcut ordine prin sertare, deși unele îmi sunt prea pline de lucruri. Goale. Fac mișcare așa cum făceam și înainte. Citesc tot din plăcere, nicidecum din prea mult timp liber. Și îndrăznesc să spun că mă răsfăț cu delicii la fel de leșinător de bune. Pe scurt, mi-am făcut singură cel mai de preț cadou: entuziasmul pentru azi. Nu mâine, ci azi.
Am făcut pace cu situația actuală, încerc să ajut acolo unde pot și, mai ales, am încetat să sper la zile mai însorite. Să nu mă înțelegeți greșit, speranța poate să fie un lucru bun. Dar, în contextul actual, am simțit că mă ține într-o stare continuă de așteptare și mă oprește din a trăi prezentul exact așa cum este el. Pentru că el doar este. Acum. Și parcă e păcat să ne trăim zilele așteptând să treacă.
Poate că adaptabilitatea la acest nou “normal” ne va servi drept training pentru viitoare momente dificile prin care ne va purta viața. Pentru că, fiți siguri, ele vor veni. Și poate până atunci ne vom dovedi nouă înșine că suntem mai puternici decât credeam. Că acei kilometri pe care nu-i putem face afară, îi putem face în noi, iar asta s-ar putea să ne salveze. Fiindcă de noi înșine nu putem fugi.
Poate, cândva, vom fi recunoscători pentru toată greutatea pe care o simțim acum pe umerii noștri. Și vom spune că tot a fost bine și-așa rău. Până atunci, celor care vă doriți primăvara înapoi, eu vă doresc răbdare. Și curaj să fiți.