Cei care mă cunosc câtuși de puțin știu că Franța și cultura franceză îmi sunt adânc înrădăcinate în suflet. Că până nu demult, îmi începeam involuntar cam toate frazele cu “eu când locuiam în Franța…”. Pentru că acolo eram acasă. Iar acasă nu se uită vreodată, ci se compară cu tot ceea ce urmează.

Am studiat și trăit acolo cinci ani. Cinci ani încărcați de bucurie, teamă, aventură și începuturi peste începuturi. Iar de când m-am întors în România, trăiesc cu un sentiment constant de dor.

Mi-e dor de sentimentul acela paradoxal de libertate și responsabilitate. De bucuria de a mă pierde printre oameni. De zâmbetul cald de pe chipul acelui necunoscut din métro.

Mi-e dor de înţelepciunea căpătată de la domnul profesor, care ne-a învățat mai mult decât caligrafie chineză. Care ne-a transmis o bucurie autentică de a trăi, împărtășind cu noi frânturi din viața lui, la care pe atunci eu doar visam.

Vedeți voi, mare parte din ceea ce sunt azi am modelat pe aceste meleaguri “mai” europene, în cadrul studiilor universitare. Iar apogeul acestei perioade nu a fost nici distincția magna cum laude și nici scurta discuție cu Stephen Hawking, deși acestea mi-au adus, temporar, momente de fericire greu de explicat aici. Punctul culminant a fost însă, pentru mine, momentul în care m-am dezbrăcat de precauții. În deosebi de cea cu care îmi planificasem până atunci viața. Când mi-am deschis larg ochii și am început să clădesc. După placul sufletului meu.

Știți, unii au crezut greșit că îmi era dor de Franța. Și da, e o țară minunată. Dar uneori dorurile nu sunt despre locație. De tine îți e de fapt dor și de ce construiești cu cei ce îți sunt alături în acea poveste.

Iar acum, că dau în sfârșit dovadă de puțină stabilitate (doar geografică, bien sûr) și că am început din nou să clădesc, parcă dorul ăsta nu mai doare.

Mi-e dor de mine. De atunci. Dar e bine.