Unii dintre noi s-au născut într-o Românie în care părinții vorbeau în șoaptă, iar bunicii păstrau ziarele sub saltea. În acea tăcere forțată s-a născut, mai târziu, o sete de voce, de curaj, de strigăt. Iar acum, după atâția ani, încă ne mai bântuie reflexul de a confunda volumul cu adevărul.

Trăim vremuri în care graba a devenit stil de viață, iar liniștea o raritate suspectă. Între titluri mari și concluzii pripite, politica pare tot mai des un zgomot de fond. Și totuși, în miezul ei, politica nu e zgomot. E alegere. Direcție. O întrebare pusă fiecărei generații: ce fel de lume vrei să lași în urmă, ce fel de om vrei să fii în ea?

Să ne pese de politică nu e un capriciu intelectual. E un act de responsabilitate, în sensul cel mai profund: acela de a imagina realitatea altfel, dar cu picioarele bine înfipte în pământ. E nevoie de luciditate pentru a visa cu folos. De aceea, să ne cunoaștem opțiunile nu este un lux, este începutul maturității civice. Pentru că atunci când nu știi ce alegi, nu mai e un vot, e o aruncare în gol.